(Gândurile unui fost student și doctorand,
la omagierea Profesorului Costică PANFIL)
Prof. dr. doc. Costică PANFIL – creator și formator de școală
Școala și vocația unor dascăli pot avea efecte magice asupra unor minți tinere, avide de cunoaștere și într-o căutare febrilă a adevărurilor lumii, a “Eu”-lui personal, a formării personalității, caracterului, spiritului… Ani la rând, am rememorat cursurile profesorului Panfil… “Orice ființă umană se formează și se dezvoltă dintr-o celulă inițială, ou sau zigot. Ea reunește “zestrea” ereditară a celor doi părinți într-o configurație genică nouă, o “constelație unică de gene”… Omul este produsul, rezultanta interacțiunii permanente dintre cele două “forțe”, ereditatea și mediul, care condiționează ansamblul structurilor și funcțiilor sale vitale…”.
Este curios că, dintre numeroasele amintiri legate de Profesorul Costică Panfil, multe datând din perioada studenției, cea mai pregnantă îmi rămâne una de după absolvirea facultății, la câțiva ani după ce l-am cunoscut și l-am apreciat, alături de colegii mei, ca unul dintre marii profesori cu care am avut șansa să învățăm.
Eram tânăr cercetător la Stațiunea Horticolă Cluj (SCDP) și, în perspectiva înscrierii la doctorat, emoționat, l-am căutat pe ‘Domnul Profesor’ la universitate, în speranța că va accepta să mă primească la concurs și să mă coordoneze în elaborarea tezei. Era vară, vacanță…, și am răsuflat oarecum ușurat când laboranta, foarte bucuroasă că recunoaște un fost student, mi-a spus că profesorul nu este… Momentul de euforie n-a durat prea mult, întrucât doamna, după ce s-a edificat în legătură cu vizita mea, foarte binevoitoare, a luat legătura telefonic cu profesorul, fără să țină seama de insistențele mele de-a nu-l deranja… După discuție, mi-a dat adresa domniei sale, de pe strada Mărului, spunându-mi că profesorul îmi acordă o întrevedere…
Panta dinspre centrul orașului spre casa profesorului mi s-a părut o mică Golgotă, casa ca un mic castel vechi înconjurat de vegetație, cu plante diverse, amestecate, lăsate să crească liber, flori, pomi, meri cu ramuri lungi și frunze arse de soare… Mi-a deschis menajera. Profesorul era acasă, am fost poftit în living și mi s-a spus să-l aștept puțin… N-am să uit niciodată emoțiile așteptării, noianul de gânduri și sentimente, retrospectiva studentului care-și diviniza dascălul… Eram în casa profesorului, a celui care încă în perioada studenției mele era recunoscutul savant cu “Întrebări și răspunsuri din genetică (…)”, numit de către studenți ‘docentul’ geneticii românești (apropo de una dintre cărțile sale și de faptul că era unul dintre cei doi docenți ai universității…). Mă aflam într-o casă care impunea liniște și respect, inducea simplitate și măreție, nu atât prin grandoare, cât prin starea și senzația că era ‘cetatea spirituală’ a unei familii de adevărați intelectuali, oameni de cultură, ‘aristocrați’ ai științei și intelectualității Clujului… (Ulterior, cunoscând-o și pe Doamna Panfil, profesor de limbi străvechi la Universitatea Babeș-Bolyai, sentimentul s-a transformat în evidență și convicțiune).
Când a apărut profesorul, emoțiile erau la maximum! Era într-un halat simplu, de satin, însă ținuta sa mi-a dat mai mult senzația unui amfitrion de sorginte romană, decât a unui academician sau literat. A intrat în liniște, m-a privit și-am simțit imediat că a perceput întocmai starea mea sufletească. Mi-a întins mâna, a zâmbit fin, deschis, ușor ironic: “Îți mai amintești că te-am prins la un curs, în timp ce ascultai, în ultima bancă, un meci de fotbal la radio, împreună cu prietenul tău, Cotârlă? ”. Brusc, toate emoțiile mele s-au risipit, aveam aer, parcă și camera devenise dintr-o dată mai largă și luminoasă: “Da, Domnule Profesor, ne-am cerut scuze atunci, era un meci important pentru ‘U’ Cluj, și voiam să aflăm rezultatul… Ne-ați spus că învățătura este mai importantă decât un meci de fotbal!…”.
Au urmat anii de doctorantură, trecerea din cercetare în învățământ, anii în care ca asistent și șef de lucrări am muncit, am învățat, m-am format în același spațiu din universitate în care a activat profesorul. Chiar dacă se retrăsese din activitate, era și îl simțeam mereu alături, cu sfaturi, îndrumări, îndemnuri, încurajări. În această relație era și un fel de presiune, constantă, continuă, dar nicidecum deranjantă, ci dimpotrivă, încurajatoare, care mă stimula, îmi dădea putere, speranță și optimism. ‘Spațiul’ profesorului mă obliga, dar mă și inspira. Nici nu se putea altfel, Clujul devenise un centru recunoscut în genetica și ameliorarea plantelor din România. Recunoașterea și somitatea geneticianului Panfil au crescut odată cu școala formată de marele profesor. Mircea Savatti, Marin Ardelean, Constantin Botez au devenit profesori foarte cunoscuți și respectați în domeniul geneticii și ameliorării plantelor. Aceștia au devenit, la rândul lor, formatori și creatori…
Zilele trecute, în ultima parte a lunii aprilie, 2013, pe terasele din plantațiile universității erau acțiuni de mare amploare, în care sute de studenți sădeau pomi, arbuști fructiferi și viță de vie pentru noile plantații didactico-experimentale ale universității… Deasupra, pe deal, se ridica noua clădire a facultății (ICHAT), cu verdele intens al arborilor din parc în spate, și cu soarele strălucitor deasupra… O primăvară superbă, o nouă trezire la viață a naturii, tineri frumoși, inteligenți, harnici, o nouă față – pagină a universității… Domnul Dr. Mihail Jidav, cunoscut cercetător și creator de noi soiuri la SCDP Cluj, retras din activitate, aflat în vizită prin universitate, a rămas uimit de efervescența și ardoarea cu care studenții lucrau și-și manifestau dorința de a învăța și de a participa la lucrări… “Domnule Profesor, ceea ce văd mă bucură și-mi dă speranță… Vă doresc ca acești studenți să devină ingineri și oameni buni, și să-și vadă profesorii așa cum îi vedeam noi, pe vremuri: ca pe adevărați zei”. Mi-am amintit de efectul benefic pe care l-a avut doctorul Jidav asupra mea, când, tânăr inginer, am ajuns în cercetare (și-aveam nevoie atât de mult de orice suport…)… I-am mulțumit pentru gânduri, și-am zâmbit în sinea mea… Niciodată nu mi-a trecut prin minte cum mă vor vedea studenții peste ani. Întotdeauna mi-am dorit să fac ‘Bine’ (regăsindu-mi o parte din ‘căutări’ în tinerețe, în cartea renumitului scriitor britanic William Somerset Maugham, ‘The Summing Up’/‘Bilanț’), și m-am gândit întotdeauna dacă ceea ce fac e bine… Dacă îmi respect misiunea de cadru didactic, de Om, de intelectual. Dacă în afară de inteligență, profesionalism, onestitate, corectitudine, pun suflet, dorință de Bine, Adevăr și Frumos în ceea ce fac. Dacă am puterea să trec peste lucrurile ‘mărunte’ (cum spunea profesorul, fără să-mi explice, însă, care sunt acelea…).
Oare în trecut au fost profesorii ‘zei’ pentru studenți? L-am admirat și prețuit nu numai pe profesorul Panfil, ci și pe continuatorii acestuia, profesorii Ardelean, Savatti, Botez… Am învățat multe de la toți, dar și de la cei din jurul lor… La fel, l-am apreciat pe doctorul Jidav nu numai pentru cunoștințele sale științifice, cultura sa, limbajul elevat și livresc, ci și pentru omenia și generozitatea sa… După întâlnirea de zilele trecute, mi-am dat seama că dr. Jidav a fost nu numai studentul, ci și unul dintre doctoranzii profesorului Panfil…
Oare, în trecut, au fost profesorii ‘zei’?…
Cluj-Napoca, aprilie 2013
