Radu E. SESTRAȘ

Valentin

Valentin Marin MESEȘAN

(1949-2002)

Valentin Mesesan poet Baica Hida Sestras

  MESEȘAN, Valentin Marin –profesor, poet. N. 14 august 1949, Baica, com. Hida – m. 14 februarie 2002, Zalău.

  Viața și activitatea: a absolvit Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca (1972). A fost profesor la Surduc (1972-1973), la Racâș (1973-1977), Hida (1977-1978), secretar-șef la Facultatea de Medicină din Cluj-Napoca (1978-1991), profesor la liceul din Hida (1991-1992), profesor la Școala Normală Gheorghe Șincai din Zalău până în 1995, iar din 1995 până în 2002 a fost profesor la Școala de Arte și Meserii din Zalău. A fost membru al cenaclului Silvania din Zalău și colaborator permanent al revistei Noesis din Cluj-Napoca.

  Premii: a obținut premiul editurii Duminică la Festivalul de poezie Lucian Blaga – Sebeș (1993), Concursul de poezie și muzică tânără Ion Minulescu – Slatina, 1993.

  A colaborat la revistele: Caiete Silvane, Silvania, Gazeta de Duminică, Hepehupa (Zalău) etc.

  Opera: Anotimpurile iubirii (Cluj-Napoca, editat de Fundația Culturală Forum, 1997), Arhiva cu tăceri (Zalău, Ed. Silvania, 2002). Volume colective: Verticala curgere spre soare (Slatina, 1993); Silvania ’90 (Cluj-Napoca, Ed. Clusium, 1995), Fehér fekete: Kortárs szilágysági román költõk antológiája / Alb negru: Poeți contemporani sălăjeni, antologie (volum bilingv, Zalău, CCVTCP Sălaj, 1998), Iuliu Suciu — Poeți sălăjeni ai Cenaclului Silvania (Zalău, Ed. Silvania, 2008).

Valentin Meseșan

(14 august 1949 – 15 februarie 2002)

Marcel LUCACIU

‘Popă haiducit’, cum îl numea Nicolae Fulga, Valentin Meseșan s-a născut la 14 august 1949, în comuna Hida, județul Sălaj. A absolvit Facultatea de Filologie din Cluj Napoca, secția romană-franceză, promoția 1972. A fost profesor la Hida, Surduc, Școala Normală ‘Gheorghe Șincai’ și Grupul Școlar ‘Voievodul Gelu’ din Zalău. În perioada 1978-1991 a deținut funcția de secretar șef al Facultății de Medicină (Cluj-Napoca).

  A debutat cu versuri în revista ‘Tribuna’; în 1993 a obținut Premiul Editurii ‘Duminica’ la Festivalul Național de Poezie ‘Lucian Blaga’ (Sebeș). În anul 1997, a debutat editorial cu volumul de versuri ‘Anotimpurile iubirii’ (Fundația Culturală Forum, Cluj Napoca). Postum, i-a apărut volumul ‘Arhiva cu tăceri’ (Editura ‘Silvania’, Zalău, 2002).

  Vreme de un deceniu (1992-2002), ‘Contele’ (așa îl alintau prietenii) a fost însăși inima Cenaclului literar județean ‘Silvania’. A plecat Dincolo, îmbrățișând ‘clipa albă’, într-o zi de vineri, 15 februarie 2002.

  Poezia e cea mai frumoasă sărbătoare a inimii, e o ‘nobilă inutilitate’, e sublima răzvrătire a celor care trăiesc intens, iubind și urand cu egală disperare propria lor viață, paradoxal incătușați de nostalgia libertății absolute.

  Printre zanaticii ziditori de cuvinte s-a numărat și Valentin Meseșan, un talent autentic, irezistibil în scurta lui dezlănțuire. Pot spune că prezența celui căruia toată lumea îi zicea Contele m-a fascinat de fiecare dată. Avea o anume eleganță, dată nu doar de simpla înfățișare, ci și de modul în care știa să-ți vorbească, să-ți prezinte o carte ori să-ți spună ‘verde în față’ părerea lui, în orice privință. Nimic din ceea ce a realizat ori a însemnat Valentin Meseșan n-a fost niciodată trucat. Pentru că el și-a purtat sufletul în palme, în văzul tuturor, cu o modestie și un bun simț, mai rar întâlnite.

  În toamna anului 1992, când a citit – pentru prima dată – câteva poeme din tolba lui de trubadur, mi-am dat seama că sufletu-i era plin de Iubire, că fiecare vers era plin de patos, că trebuia să se nască într-un alt secol (poate, secolul romantic). Poemele sale ne-au surprins prin simplitate, prin limpezimea clasică și însorita lor muzicalitate. Scriam, atunci, într-o cronică de Cenaclu: “E o poezie a volutelor stilistice, a cascadelor de incantații ce lasă impresia că ne aflăm în fața imnului sau odei (…). Nimic nu este aici în plus. Fiecare cuvânt e o notă muzicală, într-un magnific poem simfonic. Dar el, el presimțea, încă de pe atunci, prea mult apropiata ‘clipă albă’,întrezărea ‘odăjdiile de ceară’, semnând versuri ca acestea: “Mâine trupu-mi va fi gol și zadarnic/Cum o fântână stearpă, o rană de noroi/Și căuta-mă-va un cer deschis amarnic/Spre un ținut cu-amăgitoare ploi…. ”.

  Apoi, vreme de un deceniu a fost nelipsit de la ședințele de Cenaclu ori lansările de carte. Într-un fel, prezența lui ne amintea de Ilie Moromete, căci era deseori ironic și știa să glumească inteligent. Cu harul său de poet, sesiza orice stangăcie a versului, orice neglijență stilistică ori greșeală gramaticală.

  Și totuși, când în serile acelea descindea, arborând un surâs pe buze, cu mapa-i înțesată de cărți și manuscrise, cu veșnica-i pălărie, îl asemuiam cu Pașadia, personajul din Craii de Curtea-Veche. Iar ceea ce scria Mateiu Caragiale despre Pașadia Măgureanu i se potrivește ca o mănușă lui Valentin Meseșan: “…nu fusese omul resemnării, încrederea în sine și sângele rece nu-l părăsiseră în cele mai negre clipe (…). Ca dânsul nimeni nu știuse să aștepte și să rabde, neclintit el pândise norocul la răspântie, îl înșfăcase și-l silise ca să-i poată smulge ceea ce, în chip firesc, i s-ar fi cuvenit, fără caznă și zbucium (…). El (…) nu se ridica de la masa de lucru dintre cărți și hârtii, citea, scria fără răgaz (…). Ce ființă aleasă, câtă deosebire între dansul și ceilalți, ce prăpastie!”. Nu mult după aceea, aveam să aflu că Pașadia era personajul lui preferat, iar Craii de Curtea-Veche era cartea cea mai dragă sufletului său…

  Deopotrivă pentru poetul și profesorul de limba patriei, Valentin Meseșan (care cita, adesea, versurile emblematice “Nu de moarte mă cutremur, / Ci de veșnicia ei”), viața a fost ca o furtună într-o clepsidră cu nisip, ca o candelă pe altarul unui ‘veac indecent’. Dureros ca o rană deschisă e faptul că nu-i vom mai putea desluși chipul decât printre poemele din ‘Anotimpurile iubirii’ și ‘Arhiva cu tăceri’.

  Unul dintre romanele lui Marin Preda se deschide cu afirmația “Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător. Vorbesc de moartea naturală, care adesea e o dulce ispită… ” și se închide cu elogiul mitului fericirii prin iubire: “…atâta timp cât aceste trepte urcate și coborate de mine vor mai fi urcate și coborate de nenumărați alții, această carte va mărturisi oricând: dacă dragoste nu e, nimic nu e”.

  Învăluite de pânzele albe, cărțile lui Valentin Meseșan sunt și ele dovada unei asfel de iubiri, mereu năvalnică, mereu mai puternică, mereu în stare să mute munții. Nu pot să vreau, nu vreau să știu dacă el, Contele a biruit viața ori, dimpotrivă, ea l-a biruit. Știu, însă, că a crezut în Iubire și a iubit – cu patimă! – Poezia.

  Pe lângă nenumăratele și frumoasele amintiri, am rămas cu această convingere de nestrămutat: “Stăpâni lor înșiși, poeții doar se nasc, ei nu mor niciodată”.

Nicolae Fulga (despre Valentin Meseșan) – http://nicupetria.blogspot.ro/2011/06/xvi.html

 “Atâta limpezime și atâta patimă la un loc n-am mai întâlnit decât la Arghezi, o așa splendidă obrăznicie a cuvântului n-am mai aflat de la Miron Paraschivescu, iar atâta poezie de factură folclorică n-am găsit decât la… Valentin Meseșan”…

…cel care “s-a născut sub o zodie viscolită în plină vară, are în sufletul lui ceva de popă haiducit și cred că adoarme în tropot de cai și visează nuntiri fulgerate. În poezia lui, iarba înfiorează gleznele și buzele sunt pârlite de dor, aripile se întorc învinse, ploile sunt amăgitoare și albe; ce atinge talpa, sărută”.

Valentin Mesesan 1997 Sestras vol Anotimpurile iubirii

Valentin Meseșan – ‘Anotimpurile iubirii’, 1997

Cântec pentru prieteni

Fârtați, cândva se sfărâmau potecile sub noi

Jungherul ne ardea la cingătoare

Din cupe aurite beam numai vin de soi

Și după ochii noștri nu rămâneau fecioare…

÷

Nestăviliți ca apa ne vânturam pe murg

Să ostoim păcatul din buzele aprinse

Se prăbușea complice în noapte vechiul burg

Codane ne-așteptau cu lămpi de taină-nvinse…

÷

Ortacii-acum s-au risipit pe-acasă

Jungherul nu mai fulgeră la lună

În iarba fără maci ard lacrimi de pe coasă

Și-n inimă nici frunza nu mai sună…

÷

Și bolnav secolul ne otăvește

În dungi de nori cresc păsări de cenușă

Un sarcofag de piatră din terra-nvinsă crește

Și lacrima spre ochi nu-și mai găsește ușă…

÷

Secundele nu-ncap în orologii

Și inima a învățat să tacă…

Din cupele-aurite beau astăzi toți nerozii

Jungherele demult au ruginit în teacă…

Cântec X

Când vei păși în palma mea,

fi-voi pentru tine amarul din bob

pe care iubite rafinate îl simt și îl sorb

ori, fi-voi sămânță de fulger și lună

când șoapte-otrăvite pe buze se-adună…

÷

Când vei păși în palma mea,

soarbe-mi din suflet albastrul de zeu

și sângele-mi aspru, izvor-curcubeu

și fi-voi pentru tine un nesperat descântec

ori, ploile de păsări prefăcute-n cântec…

÷

Când vei păși în palma mea,

pe cai spumați de drum ne va învinge seara

la hanul întâmplării din vin va curge vara

tu isca-vei cu ochii războaie între stele

eu inima-mi voi pune rugă între ele…

Când vei păși în palma mea,

Vor crește-n calendare dumineci cu iubiri

Și orișice secundă va naște-n lume miri…

Cântec XVIII

așteaptă-mă, cândva tot o să viu

mai măsurat de vreme și de iele

în inimă cu aur din pustiu

și-n păr cu-argintul zăpezilor rebele…

÷

și sunt târziu, umil de-atât păcat

de noapte ochiul otrăvit se stinge…

am drumuit prin stele, dar nu sunt înstelat

și-albastrul ce-am cules îmi putrezește-n sânge…

÷

dar dacă vrei rătăcitor străin

stelar nebun și-n păr cu iz de vânt

așteaptă-mă cu-arzând paharul plin

și-n ochi cu o lumină fără de cuvânt…

÷

ți-oi înflori atunci poteca sub picioare

din cerul prea bogat îți voi hoți o stea

în păr ți-oi pune toamnă și-n lacrimă-ntrebare

și-n inimă… cât larg mi-o rămânea.

Cântec pentru un fluture nătâng (VIII)

Iarbă – mirare

Verde – strigare

Înaltă cântare

A ochiului timp…

÷

Pasăre – uimire

Albastră – rotire

De cer mugurire

Pe-al inimii câmp…

÷

Iar Eu,

Secundă – Curcubeu…

Scroll to Top