(Gândurile unui prieten și modestul său omagiu pentru Profesorul Gică GRĂDINARIU)
Prof. dr. Gică GRĂDINARIU – prieten, OM, creator și formator de școală
Am străbătut ani la rând drumul de la Cluj la Iași, cu dorința și nerăbdarea de-al reîntâlni pe dragul și marele meu prieten, profesorul Gică Grădinariu, renumitul decan al horticulturii ieșene…
Oare când l-am întâlnit pentru prima dată? Oare cum ne-am apropiat? Cum mi-a devenit unul dintre cei mai dragi oameni din viață? Cum am avut senzația că l-am cunoscut și am fost prieteni dintotdeauna? E interesant că aceleași sentimente le-a avut de la început pentru el și Adriana, soția mea.
Cât de săracă este viața fără un astfel de prieten… Și totuși, ce frumoasă e viața doar cu reveria, cu amintirea frumoasă a unui astfel de om, a clipelor petrecute împreună, a discuțiilor și împărtășirii ideilor, gândurilor, aspirațiilor, împlinirilor…, sau a ‘ceea ce va fi’…
Câtă dreptate avea Jorge Luis Borges:
“Cu timpul îți dai seama că deși poți fi fericit cu prietenii tăi, într-o bună zi vei plânge după cei pe care i-ai lăsat să plece.
Cu timpul îți dai seama că fiecare experiență trăită alături de fiecare ființă, nu se va mai repeta niciodată.
Cu timpul îți dai seama că în realitate, cel mai bun nu era viitorul, ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment.
Cu timpul vei vedea că deși te simți fericit cu cei care-ți sunt împrejur, îți vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine și acum s-au dus și nu mai sunt…”.
Oare de ce ne dăm seama de aceste adevăruri atât de târziu, doar ‘După un anumit timp’…? Oare Jorge Luis Borges când și-a dat seama? Dar eu? Dar profesorul Grădinariu?… Sunt sigur că el le cunoștea dintotdeauna… Sunt sigur că el n-a avut nevoie niciodată să le-nvețe… Aceasta, pentru că adevărurile respective erau în natura lui. În mintea, în spiritul lui, în felul lui de-a fi, de-a se comporta cu cei de-alături… O minte, un spirit, un ‘fel de-a fi’, specific oamenilor mari, aleși, elevați… A celor predestinați…
Profesorul Gică Grădinariu a fost un astfel de OM… Un om care, în mod clar, a lăsat celui de-alături sentimentul trăirii unei experiențe unice, irepetabile… Un om care știa că, în realitate, cel mai bun nu e viitorul, ci momentul trăit exact în acel moment… Și a trăit intens fiecare moment, cu toată ființa sa, fără teama de epuizare sau ‘ce va fi’… Cu dragoste, bunătate, generozitate, inteligență, dedicație, multă muncă, pasiune, frumusețe… Cum putea altfel să devină unul dintre cei mai cunoscuți, valoroși, recunoscuți, profesori universitari? Recunoscut în pomicultura românească drept un specialist de cea mai mare anvergură, dar și un profesor din categoria ‘dascălilor’ simbol, care rămân nemuritori în conștiința generațiilor de elevi și studenți pe care i-a format. Un profesor care a iubit, susținut și promovat necondiționat horticultura românească, confundându-se cu ea, care și-a pus amprenta asupra istoriei acesteia în ultimele decenii, încercând să răzbată la lumină prin hățișul birocrației, ‘sistemului’, ‘structurilor’, netemeinicia vremurilor, diletantismul, fățărnicia și ipocrizia unora… Un om care s-a dedicat profesiei, muncii, dispus oricând să-și sacrifice energia, timpul, sănătatea pentru a contribui la știință, cercetare, progresul cunoașterii în horticultură, dezvoltare academică, formarea și educarea generațiilor de tineri, atât profesional, cât și intelectual și spiritual… Facultatea, universitatea, precum și Iașul academic nu puteau avea un reprezentant mai bun…
Numele profesorului Gică Grădinariu a fost parcă predestinat pentru horticultură… Prin el, horticultura ieșeană a oferit horticulturii românești o figură luminoasă, care va rămâne înscrisă în galeria marilor oameni de știință din țara noastră. Cu cât drag l-am numit ‘Decanul Horticulturii Românești’, ‘Decanul Decanilor’, sau ‘Decanul de platină’… Cu câtă prietenie, admirație și respect au fost acceptate aceste denumiri de toți reprezentanții de vârf ai comunității academice din domeniu din țară… Ca decan, profesorul Grădinariu a reușit nu numai să construiască o imagine excepțională a Facultății de Horticultură din Iași, ci să construiască relații profesionale, științifice, dar și de colaborare și de prietenie, nemaiîntâlnite, cu membrii facultăților de profil din Cluj-Napoca, București, Timișoara, Craiova… La Cluj, profesorul era deosebit de cunoscut și iubit, bucurându-se de o considerație aparte. Pe parcursul peregrinărilor noastre în diferite misiuni de evaluări academice prin țară (de la Constanța la Timișoara, sau de la Târgu-Jiu la Oradea etc.) am avut ocazia să mă conving că peste tot era privit cu respect și considerație. Avea o capacitate aparte de a pătrunde în esența lucrurilor, de a evalua totul cu spirit analitic, de a îmbina exigența cu bunăvoința, în dorința și convingerea că totul se poate îmbunătăți, înfrumuseța, înnobila… În afara programului oficial, discuțiile noastre reveneau asupra muncii și problemelor întâlnite. Dezbaterile noastre îmi ofereau ocazii nesfârșite de uimire: era clar că dorința de bine, generozitatea, convicțiunea că totul va fi bine, că totul se poate îmbunătăți, înfrumuseța, înnobila, făceau parte din natura profesorului. Îmi era evident că o astfel de abordare, capacitate, putere (…) făceau parte din apanajul unor oameni înzestrați cu forță, generozitate, putință de-a îndeplini misiuni nobile… Discuțiile noastre continuau pe diverse planuri: de la problemele din învățământul academic și cercetarea științifică, la cele de familie, sau chiar filozofie… Ce mult ținea la familia lui! Vorbea cu nespusă dragoste și admirație despre întreaga familie, despre copiii săi, era atât de mândru de ei și se bucura enorm, odată cu fiecare din realizările lor… Ce mult îndrăgea satul natal și ce mult vorbea despre Pomârla, localitatea în care și-a petrecut frumoșii ani de școală! Câte a făcut și mai avea de gând să facă pentru școala și copiii de acolo! Dar pentru Iași, superbul oraș academic în care se respiră cultură, în care abia așteptam să ajung când aveam ocazia, cu bucuria că revăd un prieten drag! Ce frumos e Iașul și prin prisma horticulturii și peisagisticii! Gică m-a uimit continuu și prin capacitatea și puterea de muncă, implicarea în activitatea de edil al orașului, modul cum reușea să îmbine munca academică și administrativă, catedra și cercetarea, cu activități obștești sau chiar filantropice, fiind preocupat de frumusețea Iașului, de omagierea personalităților din trecut, de susținerea, formarea profesională, intelectuală, culturală și spirituală a studenților (apropo de serile horticulturale ieșene…), a elevilor din Pomârla…
Unii oameni au puteri neobișnuite, lasă în urma lor mai mult decât alții în zeci de vieți… Sunt formatori de minți tinere, înnobilează și-i îmbogățesc spiritual pe cei de-alături. Lasă amintiri prin care trăiesc în mintea celor care nu-i uită, sau intră în patrimoniul cultural-spiritual al nației… Li se fac monumente, numele lor este dat unor amfiteatre, străzi, parcuri etc. Cei care avem privilegiul să cunoaștem astfel de oameni, să învățăm de la ei, sau, mai mult, să le fim prieteni, avem conștiința măreției, generozității sau frumuseții lor. Și, peste toate, rămâne bunătatea, modestia, simplitatea, curățenia sufletească care poate să-i caracterizeze… Rămâne unicitatea unor clipe trăite împreună, care-ți pot oferi și acum bucuria unor noi sensuri sau semnificații ale vieții… Cum s-ar putea uita astfel de momente, mai ales dacă ele s-au petrecut aievea în unele locuri unice… la umbra geniului lui Brâncuși (la ‘Masa tăcerii’ sau ‘Coloana Infinitului’…), la malul mării…, conferindu-ți sentimente inefabile, de eternitate sau efemeritate a vieții, de ineluctabilitate sau predestinare, de infinitate sau …
…Îmi amintesc mereu, ca într-un vis îndepărtat, plimbarea noastră pe malul mării, în Constanța, pe faleză. Parcă a fost un vis, sau o secvență dintr-un film văzut demult, în care nu-mi mai dau seama dacă imaginile erau color sau alb-negru… sau cenușii… Ne apropiam de Cazino, era o atmosferă sumbră, cerul foarte înnorat, lumină difuză, valurile supărate loveau surd, cu putere, tripozii de beton. Puțină lume, și aceea speriată de iminenta ploaie sau furtună, ne împiedica discuțiile parcă însuflețite de freamătul și mirosul mării, pe fondul zgomotului valurilor și al țipetelor izolate de pescăruși. De aproape, cazinoul era la fel de sumbru ca vremea… Numeroasele panouri de la intrare, pe care erau scrise de mână gândurile, ideile, obidia celor care nu puteau înțelege starea jalnică în care a ajuns și era lăsat maiestuosul cazinou de odinioară, simbolul Constanței, ne-au făcut curioși să vedem ce este în interior. Culmea, era deschis, se putea vizita! La intrare, am fost invitați să ne punem căști de constructori pentru protecție, pentru evitarea unor accidente nedorite (?!). Dacă afară atmosfera era sumbră datorită vremii, în interior parcă devenea și mai apăsătoare datorită “decorului”… Era de necrezut! Săli mari, goale, cu pereți și tavane scorojite, din care se desprindea tencuiala (abia am realizat motivul grijii față de integritatea celor care doreau să viziteze cazinoul…). Pardoseala acoperită în totalitate de moloz, geamuri și vitralii murdare sau sparte, lemnul masiv de la scări și ornamente, precum și candelabrele impozante (mai degrabă ce-a mai rămas din ele) lăsate să se distrugă în totalitate… La etaj, în sala de bal, câțiva porumbei năuciți de întunericul și praful din tavanul ornamental fals cu nișa dreptunghiulară unde-și făcuseră cuibul au început agitați să dea din aripi, pornind o adevărată avalanșă de moloz… Noroc că nu prea erau vizitatori care să fie puși în pericol de bucățile de tencuială căzute, noi fiind printre puținii care am avut curajul sau curiozitatea de-a vedea filmul întunecat care ni se derula în fața ochilor… Cel puțin decorul și atmosfera sumbră parcă te introduceau într-un adevărat film de groază…, sau într-un film vechi, alb-negru, cu stafii… Pentru că era tot mai întuneric (probabil instalația electrică era demult compromisă) ne-am hotărât să vizităm înainte de plecare sălile dinspre mare, de unde, pe vremuri, se ieșea pe terasele luminate de lampioane și se putea admira peisajul nocturn, valurile albe, înspumate în întunericul nopții, sau luna oglindită în valurile marii. Am intrat în salonul mare și…, surpriză!… Am rămas năuciți… Aceeași imagine, ca în celelalte săli, parcă după un război sau cataclism. Sala largă, mare, spațioasă, însă cu pereții fără tencuială, moloz și resturi de scânduri rupte pe jos, geamuri mari, de sus până jos pe peretele dinspre mare, la fel de murdare sau sparte ca în celelalte încăperi. Poate totuși, mărimea lor, sau perspectiva mării, făceau ca sala să fie mai luminoasă… Nu! Lumina, surpriza, venea dintr-un anumit loc, dintr-un colț al sălii, care ne-a atras privirea și ne-a provocat o uimire copleșitoare! Acolo era ceva, ce parcă nu ne venea să credem ochilor! Ceva ce contrasta izbitor cu tot ceea ce văzusem în ruina care devenise cazinoul de odinioară! Era o tânără, incredibil de frumoasă, parcă o prințesă (sau o zână?), îmbrăcată într-o rochie lungă, de bal, de un albastru diafan, împodobită cu floricele de aur și diamante! Imaginea și neașteptata ei apariție în încăperea mare, pe un fundal cu pereții suri și scorojiți, cu resturile de tencuială și grămezile de moloz, geamurile mari, largi, murdare sau sparte, dar prin care se puteau vedea și auzi valurile mării ne-au lăsat fără grai! Contrastul era amplificat de gri-ul mohorât peste care se suprapuneau în colțul salonului culorile feerice și lumina intensă de care era parcă înconjurată fata… Ne-au trebuit câteva clipe să ne dezmeticim, să-l vedem în apropiere și pe tânărul artist care-i făcea fotografii fetei-model… Am ieșit din cazinou buimăciți de senzația avută, melanjul dintre vis și realitate, feerie și degradare, frumusețe și urâțenie, clipă și eternitate…, amintire-imagine trecătore sau nemurire…
Oare de ce unele momente din viață ne lasă astfel de sentimente? Oare de ce ne rămân în minte și le revedem nesfârșit, cu ușurință sau greutate, cu nostalgie sau regrete, cu liniște sau spaimă, cu împăcare sau resemnare… Dar cât sunt de minunate sentimentele care ne trezesc aduceri-aminte de oameni dragi, de clipe frumoase petrecute împreună, pline de melancolie, de reverie… și poate de speranță… Clipe sau oameni care pot însemna feeria de lumini și culoare în marea difuză și cenușie din secvența precedentă, sau din starea de amfibolie din unele etape sau secvențe ale vieții… Sunt momente aureolate, cristaline care rămân în mintea, în memoria noastră. Cum îmi rămân în minte clipele în care l-am văzut pe profesorul Grădinariu prima, dar și ultima dată (în Cluj, intrând în biroul meu, cu puține zile înainte de trecerea lui ‘dincolo’, în nemurire)… un chip luminos, un spirit frumos care te înconjura și care umplea totul în jur… Care-ți inspira optimism, încredere, speranță… ‘… Hai, lasă’ (cu sensul de ‘fii liniștit’, ‘ai încredere’…), ‘va fi bine…’… Sigur că va fi bine! Dar să nu uităm cât de trecători suntem prin viață… Să nu ne uităm ‘misiunea’…. Să lăsăm ceva după noi… Să fim buni, să fim frumoși ‘în interior’, să fim generoși…
Ce frumos era întotdeauna drumul spre Iași, cu speranța și bucuria revederii marelui prieten, Gică Grădinariu… Ce greu a fost drumul de la Cluj la Iași din 31 octombrie 2013, ziua ‘plecării’ prietenului drag… încărcat de durere și tristețe, de sentimente acute de disperare, nimicnicie a vieții, deznădejde…. Liniștea, plânsul Adrianei, liniștea… Teama că vom ajunge. Că el nu va mai fi… Liniștea și alinarea dată de muzica surdă, repetată la nesfârșit în auz a lui Jon Hopkins, ‘Breathe this air’… Versurile… Amintirile… Imaginile de o frumusețe ireală și semnificațiile profunde ale clipului, amestecate cu imagini retrospective ca niște flash-backuri în care apăream alături de el… Împăcarea?
| “I wake and I miss the seawhat can I miss the etherI sleep and I wish for not a thing at all. but the rest of the rest will take me the rest of the rest that will take me, breathe air. Now, which of these things matter? Or give it does the same But none of the miles I will be, The burden can not find me. (Can you breathe?) Now, which of these things matter? Or give it does the same But none of the miles I will be, The burden can not find me. |
I wake and I miss the sea,What can I miss that matter?I sleep and I wish for not a thing at all. But the rest of the rest that will take me The rest of the rest that will take me. Now, which of these things matter? Or give it does the same. (Breathe air) But none of the miles I will be, The burden can not find me. Cause see the air, the earth are not a thing at all Cause see the air, the earth are not a thing at all But the rest of rest Cause see the air, the earth are not a thing at all But the rest of the rest Cause see the air, the earth are not a thing at all.” |
…Da, împăcarea, liniștea, speranța au revenit! În 17 mai 2014, la Pomârla, Botoșani! Locul în care profesorul universitar Gică Grădinariu a făcut școala, aproape de satul Corjăuți, unde s-a născut în 18 mai 1954… Un loc superb, un loc minunat (despre care Gică îmi povestea de atâtea ori cum va fi…). Aici, într-un mic părculeț, cu multe flori și arbuști, cu nucii bătrâni care-i plăceau atât de mult profesorului încă de când era elevul îndrăgostit de horticultură, în prezența unei asistențe numeroase, elevi, studenți, universitari, oficialități, draga lui familie, s-a inaugurat un amfiteatru splendid, în aer liber. Un loc mirific (care-i poartă numele), unde, în semn de prețuire pentru tot ce a făcut în viață, familia, comunitatea locală, primăria, prefectura i-au ridicat un excepțional monument… Descătușarea a venit în momentul în care eram pe scenă și încercam să rezum, în fața unui amfiteatru plin, câteva gânduri despre profesorul Grădinariu, reproșându-mi în sine timpul, efortul și energiile consumate de Gică de-a lungul anilor în care am desfășurat împreună diferite acțiuni de evaluări academice prin țară, munci universitare administrative sau de cercetare… Dacă timpul fusese deosebit de frumos în acea dimineață, parcă brusc, după ce cu puțin înainte s-a înnorat rapid, imediat după ce am început să vorbesc, a început să cadă o ploaie puternică, zgomotoasă, de vară. Stropii mari și iuți se spărgeau cu rapiditate de padiment, împrăștiindu-se în picături mici… Sub razele soarelui, pe jumătate ascunse de norii joși și amenințători, picăturile de ploaie răsfirate străluceau ca artificiile… S-a iscat rumoare, oamenii din amfiteatru încercau să-și caute o umbrelă sau pelerină cu care să se protejeze, unii au alergat pe scenă, la adăpostul acoperișului amfiteatrului… Brusc, la fel cum a început, ploaia s-a oprit, soarele a ieșit de sub nori, strălucirea lui amplificând culorile și inundând cu o puternică lumină părculețul. De pe scena plină de martori ai frumosului eveniment, pregătindu-mă să-mi continui scurta alocuțiune, privirea mi s-a îndreptat spre monumentul sfințit de preoți cu câteva clipe înainte. Soclul alb răsfrângea puternic, orbitor razele de lumină, iar statuia – bustul profesorului – se profila senin pefundalul unui cer de un albastru intens, infinit, dar cu nori albi, apropiați de pământ, vătoși, jucăuși, prietenoși… Am avut din nou senzația amestecată a unui ‘déjà-vu’ cu unicitatea unor momente extrem de rare în viață… A unor clipe unice care ne rămân pentru totdeauna în memorie, care ne înseninează viața… Chipul profesorului strălucea în soare, părea atât de împăcat, mulțumit, fericit… îmi zâmbea și parcă-mi spunea cu subînțeles: … ‘Hai, lasă…, totul va fi bine’…
Cât de săracă este viața fără un astfel de prieten… Și totuși, cât poate fi de frumoasă viața doar având amintirea unui astfel de om, a clipelor petrecute împreună, a discuțiilor și împărtășirii ideilor, gândurilor, aspirațiilor, împlinirilor…, sau a ‘ceea ce va fi’… A faptului că viața este atât de efemeră, că pierdem cele mai frumoase momente din viață nedându-ne seama de unicitatea lor, de faptul că ele sunt irepetabile… Sunt convins că, la fel ca pentru Jorge Luis Borges, stihul “Cu timpul vei învăța că încercând să ierți sau să ceri iertare, să spui că iubești, să spui că ți-e dor, să spui că ai nevoie, să spui că vrei să fii prieten, dinaintea unui mormânt, nu mai are nici un sens” era și pentru profesorul Gică Grădinariu o axiomă. Poate și de aceea a știut să-și trăiască viața intens, învățând, muncind, edificând, transmițând învățătură mai departe, trecând prin viață fără teamă, cu încredere (“la înmormântarea mea să-mi cântați ‘Hristos a înviat din morți’”), fără să dorească să lase în urmă regrete, iubind și iertând cât a trăit, arzând ca o flacără, ca cele mai frumoase artificii, lăsând în urmă prietenii, amintiri nepieritoare, oameni dragi, generații de tineri și minți formate de spiritul lui…
Pe scena amfiteatrului din parcul care-i poartă numele, n-am mai avut regrete, nu m-am mai gândit că viața este uneori atât de nedreaptă, că probabil profesorul Gică Grădinariu mai putea face atât de multe lucruri în viață, că… Nu, am realizat doar faptul că el a oferit enorm… Am avut convicțiunea că mi-a zâmbit de ‘dincolo’, că a fost împăcat cu tot ceea ce a făcut în viață, că mi-a dăruit și mie o parte din timpul și puterea lui de dragoste și prietenie. M-am convins că prin acea statuie spiritul lui va dăinui peste vremuri și locuri, va inspira și va fi un model pentru alte generații de copii, de tineri… Monumentul lui din Pomârla, la fel ca mormântul din Galata și biroul de lucru de la universitate, vor fi locuri de aducere-aminte, puncte de referință pentru apropiați, de peregrinaj pentru familia și descendenții lui, pentru prieteni, pentru cei pe care i-a format, pentru cei pe care i-a iubit și l-au iubit, și în amintirile cărora profesorul Gică Grădinariu va continua să trăiască frumos…
Cluj-Napoca, august 2014
Prof. dr. Radu E. SESTRAȘ
Prof. univ. dr. Gică Grădinariu
28 octombrie 2013. În urma unui accident de circulație, Prof. univ. dr. Gică Grădinariu, decan al Facultății de Horticultură din Iași, trece în eternitate… Cadrele didactice și studenții Facultății de Horticultură din Cluj-Napoca au regretat profund ‘plecarea‘ (mult prea timpurie…) a renumitului profesor, personalitate ilustră a horticulturii românești.
“Numele profesorului Gică Grădinariu a fost parcă predestinat pentru horticultură… Prin el, horticultura ieșeană a oferit horticulturii românești o figură luminoasă, care va rămâne înscrisă în galeria marilor oameni de știință din țara noastră. Recunoscut în pomicultura românească drept un specialist de cea mai mare anvergură, dar și un profesor din categoria ‘dascălilor’ simbol, care rămân nemuritori în conștiința generațiilor de elevi și studenți pe care i-a format. Un profesor care a iubit, susținut și promovat necondiționat horticultura românească, confundându-se cu ea, care și-a pus amprenta asupra istoriei acesteia în ultimele decenii, încercând să răzbată la lumină prin hățișul birocrației, ‘sistemului’, ‘structurilor’, netemeinicia vremurilor, diletantismul, fățărnicia și ipocrizia unora… Un om care s-a dedicat profesiei, muncii, dispus oricând să-și sacrifice energia, timpul, sănătatea pentru a contribui la știință, cercetare, progresul cunoașterii în horticultură, dezvoltare academică, formarea și educarea generațiilor de tineri, atât profesional, cât și intelectual și spiritual… Facultatea, universitatea, precum și Iașul academic nu puteau avea un reprezentant mai bun… Cu cât drag l-am numit ‘Decanul Horticulturii Românești’, ‘Decanul Decanilor’, sau ‘Decanul de platină’… Cu câtă prietenie, admirație și respect au fost acceptate aceste denumiri de toți reprezentanții de vârf ai comunității academice în domeniu din țară… Ca decan, profesorul Grădinariu a reușit nu numai să construiască o imagine excepțională a Facultății de Horticultură din Iași, ci să construiască relații profesionale, științifice, dar și de colaborare și de prietenie, nemaiîntâlnite, cu membrii facultăților de profil din Cluj-Napoca, București, Timișoara, Craiova… La Cluj, profesorul era deosebit de cunoscut și iubit, bucurându-se de o considerație aparte…” (Prof. dr. Radu E. SESTRAȘ: ‘REMEMBER – PROF. GRĂDINARIU, Gândurile unui prieten și modestul său omagiu pentru Profesorul Gică GRĂDINARIU’).
Prof. dr. Vasile VÎNTU (Rector, USAMV Iași) și Prof. dr. Radu SESTRAȘ (Decan, Facultatea de Horticultură din Cluj-Napoca)
Omagiu Profesorului Gică GRĂDINARIU
Pomârla, Botoșani, 17 mai 2014
